Emisiunea #TineriCătreTineri - în fiecare sâmbătă (ora 13.05) și în reluare duminica de la aceeași ora pe #RadioTrinitas

Etichetă: echipa

Echipa emisiunii „Tineri către tineri” pe Rarău

– Să mergem împreună într-un loc unde să ne cunoaștem mai bine!
– Da, cred că avem multe de povestit fiecare despre propria persoană!
– Putem planifica detalii pentru emisiunile următoare!
– De acord! Dar unde?
– Ar fi de preferat un loc liniștit, nu foarte plin de oameni, unde ne putem ruga, dar și discuta despre emisiunea noastră.

Așa ne-am îndreptat spre Munții Rarău. Ce alt loc ar fi mai fascinant? Ei, nu mă îndoiesc! Cu siguranță o să numiți acum și alte locații mult mai interesante, însă vrem să vă împărtășim câte ceva din experiența noastră de trei zile trăită pe Rarău, din excursia desfășurată între 24-26 martie 2017.

Ne-am văzut, așadar, îmbarcați în trenul ce mergea cu viteză mare spre Cluj. Nu, nu am mers în Transilvania, ci ne-am oprit în gara din Câmpulung Moldovenesc. Ne-am făcut cruce și am înaintat cu pași mari spre Mănăstirea Sihăstria Rarăului. E prima noastră experiență de acest fel împreună, ca echipă a emisiunii radio „Tineri către Tineri”. Pe drumul prin pădure, fiecare în sinea lui credea că nu va mai dura mult timp și ploaia își va face apariția. Cerul plin de nori anunța asta. Da, am avut dreptate. Picăturile de ploaie erau acompaniate de tunete și fulgere zgomotoase. Dar asta, Slavă Domnului, s-a întâmplat după ce am intrat pe poarta mănăstirii. Nu ne-a atins niciun picur de ploaie până nu am ajuns la Mănăstire. Am simțit că Dumnezeu ne-a așteptat să ajungem, ca El să trimită ploaia. Am simțit o binecuvântare cerească! Mănăstirea Sihăstria Rarăului este poziționată în inima muntelui, fiind înconjurată de brazi și de o ceață groasă. Pictura, atât interioară, cât și exterioară, îți bucură văzul prin culorile calde.

Ne-a chemat clopoțelul ce anunța ora cinei și am gustat din bucatele călugărești. Următoarea zi, fiind Buna Vestire, am participat la Slujba de Priveghere, o slujbă care ne-a odihnit mintea și sufletul după drumul obositor. Noi nici nu știam că ceea ce va urma va fi, de fapt, mult mai greu… Ne-am alinat apoi cu câteva ore de somn. A doua zi, dis-de-dimineață, am participat la Sfânta Liturghie. După slujbă, nu puteam porni la drum fără să luăm binecuvântare de la Părintele Stareț Ioan. Părintele ne-a povestit ce făcea el la vârsta noastră. Ne spunea că la 20 de ani era în armată și se gândea ce cale să aleagă: călugăria sau căsătoria, iar după o întâlnire cu Părintele Ioan Iovan s-a încredințat că se va călugări. Ne mai spunea părintele că în lume sunt multe duhuri rele, dar să nu ne înfricoșăm pentru că un singur înger poate alunga tot iadul atunci când omul face voia lui Dumnezeu. Mi-a plăcut dialogul cu părintele Ioan. Simțeam vocea lui caldă și tremurândă ca pe o îmbrățișare.

Am pornit apoi la drum. Traseul abrupt pe potecile de munte ne-a îndemnat să ne înălțăm gândul și privirea către cer. Rugăciunea inimii nu ne lipsea de pe buze. Ne-am oprit la un popas și prietenul nostru Emilian ne-a propus să citim un capitol din Faptele Apostolilor ca să vedem cum trăiau primele comunități de creștini.

Am ajuns la destinație. Cabana albă de pe Rarău, împodobită cu zăpadă, ne aștepta pentru a ne oferi un loc călduros în noaptea ce urma. Pe ferestrele camerelor ne salutau Pietrele Doamnei. Aflate la o altitudine de aproximativ 1.600 de metri, Pietrele Doamnei nu se lăsau dezvăluite în totalitate, ci erau acoperite cu o ceață densă. Asta le făcea să pară misterioase. Eram curioși și voiam să le vedem mai de aproape. Era oare momentul acum să le escaladăm? Se pare că nu; întunericul își făcea apariția. Seara de sâmbătă am petrecut-o revenind la jocurile copilăriei. Și nu ne este rușine să recunoaștem că am fost niște copii mari, care au învățat prin joc să aibă încredere în ceilalți colegi ai echipei, să se susțină la nevoie, să înțeleagă că timpul este o barieră în a-ți exprima toate ideile și multe altele. Discuțiile și exercițiile sperăm că ne vor ajuta să lucrăm mai eficient în echipă și să facem emisiunea mai bine decât am făcut-o până acum.

A venit ziua odihnei. Noi însă nu ne-am odihnit deloc, ci am început ziua de duminică urcând până la Piatra Șoimului. Priveliștea era încântătoare. Brazii – acoperiți de un strat consistent de zăpadă, vârfurile abia zărindu-se. Drumeția aceasta nu a durat mai mult de o jumătate de ceas. Apoi am pornit spre Mănăstirea Rarău pentru a participa la Sfânta Liturghie. Ați simțit vreodată că mergeți pe un drum și nu se mai termină? Cam asta am simțit noi de la Cabană până la Mănăstirea Rarău, când ni se părea că cei șase kilometri s-au schimbat în douăzeci. Mănăstirea aceasta a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareș în anul 1538. Am găsit biserica plină de oameni. Sfinții pictați pe icoane zâmbeau și se bucurau că am ajuns cu bine lângă ei. Predica părintelui stareț, scurtă și la obiect, ne-a dat câteva clipe de meditație pentru drumul de întoarcere către cabană.

Am simțit că am petrecut trei zile care ne-au apropiat extrem de mult. Am simțit că am fost o echipă: toți pentru unu și unul pentru toți. Am simțit emoții pe care nu cred că le voi mai trăi! Am simțit că Dumnezeu ne-a purtat pe brațele Sale.

Apoi am plecat spre gara din Pojorâta. Am urcat bucuroși în vagonul trenului care venea de la Cluj. Drumul către Iași a fost mai scurt decât ne-am așteptat. Timpul din tren s-a scurs atât de rapid, precum s-au scurs și cele trei zile petrecute împreună. Ne rămân ca amintire fotografiile și mai ales imaginile din memoria fiecăruia. Experiența aceasta cred că nu o voi uita niciodată. Mi-am dat seama că a fi parte dintr-o echipă înseamnă foarte mult și mai presus de toate am realizat că Dumnezeu este lângă mine tot timpul. Mai ales în situațiile limită.

Emanuela Maftei, ATOR Iași