Tineri către tineri

Emisiunea #TineriCătreTineri - în fiecare sâmbătă (ora 13.05) și în reluare duminica de la aceeași ora pe #RadioTrinitas

Lună: martie 2017

Echipa emisiunii „Tineri către tineri” pe Rarău

26 martie 2017 / / 0 Comments

– Să mergem împreună într-un loc unde să ne cunoaștem mai bine!
– Da, cred că avem multe de povestit fiecare despre propria persoană!
– Putem planifica detalii pentru emisiunile următoare!
– De acord! Dar unde?
– Ar fi de preferat un loc liniștit, nu foarte plin de oameni, unde ne putem ruga, dar și discuta despre emisiunea noastră.

Așa ne-am îndreptat spre Munții Rarău. Ce alt loc ar fi mai fascinant? Ei, nu mă îndoiesc! Cu siguranță o să numiți acum și alte locații mult mai interesante, însă vrem să vă împărtășim câte ceva din experiența noastră de trei zile trăită pe Rarău, din excursia desfășurată între 24-26 martie 2017.

Ne-am văzut, așadar, îmbarcați în trenul ce mergea cu viteză mare spre Cluj. Nu, nu am mers în Transilvania, ci ne-am oprit în gara din Câmpulung Moldovenesc. Ne-am făcut cruce și am înaintat cu pași mari spre Mănăstirea Sihăstria Rarăului. E prima noastră experiență de acest fel împreună, ca echipă a emisiunii radio „Tineri către Tineri”. Pe drumul prin pădure, fiecare în sinea lui credea că nu va mai dura mult timp și ploaia își va face apariția. Cerul plin de nori anunța asta. Da, am avut dreptate. Picăturile de ploaie erau acompaniate de tunete și fulgere zgomotoase. Dar asta, Slavă Domnului, s-a întâmplat după ce am intrat pe poarta mănăstirii. Nu ne-a atins niciun picur de ploaie până nu am ajuns la Mănăstire. Am simțit că Dumnezeu ne-a așteptat să ajungem, ca El să trimită ploaia. Am simțit o binecuvântare cerească! Mănăstirea Sihăstria Rarăului este poziționată în inima muntelui, fiind înconjurată de brazi și de o ceață groasă. Pictura, atât interioară, cât și exterioară, îți bucură văzul prin culorile calde.

Ne-a chemat clopoțelul ce anunța ora cinei și am gustat din bucatele călugărești. Următoarea zi, fiind Buna Vestire, am participat la Slujba de Priveghere, o slujbă care ne-a odihnit mintea și sufletul după drumul obositor. Noi nici nu știam că ceea ce va urma va fi, de fapt, mult mai greu… Ne-am alinat apoi cu câteva ore de somn. A doua zi, dis-de-dimineață, am participat la Sfânta Liturghie. După slujbă, nu puteam porni la drum fără să luăm binecuvântare de la Părintele Stareț Ioan. Părintele ne-a povestit ce făcea el la vârsta noastră. Ne spunea că la 20 de ani era în armată și se gândea ce cale să aleagă: călugăria sau căsătoria, iar după o întâlnire cu Părintele Ioan Iovan s-a încredințat că se va călugări. Ne mai spunea părintele că în lume sunt multe duhuri rele, dar să nu ne înfricoșăm pentru că un singur înger poate alunga tot iadul atunci când omul face voia lui Dumnezeu. Mi-a plăcut dialogul cu părintele Ioan. Simțeam vocea lui caldă și tremurândă ca pe o îmbrățișare.

Am pornit apoi la drum. Traseul abrupt pe potecile de munte ne-a îndemnat să ne înălțăm gândul și privirea către cer. Rugăciunea inimii nu ne lipsea de pe buze. Ne-am oprit la un popas și prietenul nostru Emilian ne-a propus să citim un capitol din Faptele Apostolilor ca să vedem cum trăiau primele comunități de creștini.

Am ajuns la destinație. Cabana albă de pe Rarău, împodobită cu zăpadă, ne aștepta pentru a ne oferi un loc călduros în noaptea ce urma. Pe ferestrele camerelor ne salutau Pietrele Doamnei. Aflate la o altitudine de aproximativ 1.600 de metri, Pietrele Doamnei nu se lăsau dezvăluite în totalitate, ci erau acoperite cu o ceață densă. Asta le făcea să pară misterioase. Eram curioși și voiam să le vedem mai de aproape. Era oare momentul acum să le escaladăm? Se pare că nu; întunericul își făcea apariția. Seara de sâmbătă am petrecut-o revenind la jocurile copilăriei. Și nu ne este rușine să recunoaștem că am fost niște copii mari, care au învățat prin joc să aibă încredere în ceilalți colegi ai echipei, să se susțină la nevoie, să înțeleagă că timpul este o barieră în a-ți exprima toate ideile și multe altele. Discuțiile și exercițiile sperăm că ne vor ajuta să lucrăm mai eficient în echipă și să facem emisiunea mai bine decât am făcut-o până acum.

A venit ziua odihnei. Noi însă nu ne-am odihnit deloc, ci am început ziua de duminică urcând până la Piatra Șoimului. Priveliștea era încântătoare. Brazii – acoperiți de un strat consistent de zăpadă, vârfurile abia zărindu-se. Drumeția aceasta nu a durat mai mult de o jumătate de ceas. Apoi am pornit spre Mănăstirea Rarău pentru a participa la Sfânta Liturghie. Ați simțit vreodată că mergeți pe un drum și nu se mai termină? Cam asta am simțit noi de la Cabană până la Mănăstirea Rarău, când ni se părea că cei șase kilometri s-au schimbat în douăzeci. Mănăstirea aceasta a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareș în anul 1538. Am găsit biserica plină de oameni. Sfinții pictați pe icoane zâmbeau și se bucurau că am ajuns cu bine lângă ei. Predica părintelui stareț, scurtă și la obiect, ne-a dat câteva clipe de meditație pentru drumul de întoarcere către cabană.

Am simțit că am petrecut trei zile care ne-au apropiat extrem de mult. Am simțit că am fost o echipă: toți pentru unu și unul pentru toți. Am simțit emoții pe care nu cred că le voi mai trăi! Am simțit că Dumnezeu ne-a purtat pe brațele Sale.

Apoi am plecat spre gara din Pojorâta. Am urcat bucuroși în vagonul trenului care venea de la Cluj. Drumul către Iași a fost mai scurt decât ne-am așteptat. Timpul din tren s-a scurs atât de rapid, precum s-au scurs și cele trei zile petrecute împreună. Ne rămân ca amintire fotografiile și mai ales imaginile din memoria fiecăruia. Experiența aceasta cred că nu o voi uita niciodată. Mi-am dat seama că a fi parte dintr-o echipă înseamnă foarte mult și mai presus de toate am realizat că Dumnezeu este lângă mine tot timpul. Mai ales în situațiile limită.

Emanuela Maftei, ATOR Iași

Drumul spre schimbare

12 martie 2017 / / 0 Comments

Trăim într-o lume în care tot ceea ce se întâmplă cu noi înșine și în jurul nostru se face cu repeziciune. Ne amăgim cu bucurii trecătoare și realizări ce țin de imagine, construite de cele mai multe ori cu ajutorul „relațiilor”. Scoatem din suflet doar ceea ce găsim la suprafață și devenim neîmpliniți și anxioși în momentul în care observăm că nu suntem capabili să accedem către poveștile de succes servite de către persoanele pe care le considerăm modele de urmat. Ne propunem să ne schimbam obiceiurile, urmând astfel să ne schimbăm gândirea, și în final viața.

Cu toate acestea însă cât de puternică este motivația noastră de a face o schimbare și în ce măsură putem reuși să îndeplinim ceea ce ne-am propus?

Auzim deseori expresia „Oamenii se schimbă greu”. Da, oamenii se schimbă greu, un adevăr trist după care ne ascundem fiecare dintre noi. Ne schimbăm greu pentru că nu suntem onești cu noi înșine, căutând în ceilalți justificări pentru propria orbire, teamă sau comoditate, încercând mereu să-i schimbam pe ceilalți în loc să ne ocupam de noi înșine. Ne schimbăm greu pentru că pasul conștientizării nu este făcut, pentru că ne complacem în situația în care suntem. În viața duhovnicească schimbarea este întâlnită sub denumirea de „pocăință”, de „lepădare a omului celui vechi și îmbrăcarea cu cel nou”, o lepădare de păcate, o înlocuire a firii noastre celei deșarte cu o fire înduhovnicită, luminată.

Vor apărea momente când se vor ivi numeroase obstacole, căci aceste „schimbări” nu sunt întotdeauna ușor de realizat, însă Sfinții Părinți ne îndeamnă să punem început bun în fiecare moment al vieții noastre și să ne predăm viața în mod continuu în mâinile lui Dumnezeu, să avem credința că nimic nu este posibil fără Dumnezeu. „De câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui” ne spune Mântuitorul Hristos, căci încercarea repetată de a face binele nu este decât dovada noastră de dragoste pentru Dumnezeu.

Este mult mai simplu să devenim critici sau atotștiutori, să ne comparam cu cei de lângă noi, să îi invidiem sau să fim indiferenți, și astfel să pozăm în imaginea acelora cărora Dumnezeu le-a dăruit mai puțin. Ne este la îndemână să amânăm mântuirea pentru că ne iubim pe noi înșine și uităm de aproapele nostru.

Când ne dorim ceva cu adevărat, toate lucrează spre îndeplinirea lucrului propus. Dumnezeu cere de la noi numai să vrem, iar El se va ocupa de înfăptuirea tuturor celor de folos.

Sfântul Irineu de Lyon ne spune că omul îmbunătățit sufletește, omul viu, este slava lui Dumnezeu, „în timp ce viața omului este vederea lui Dumnezeu”.

Să ne gândim fiecare dintre noi unde ne aflăm acum, și să ne ajute Dumnezeu să punem început bun astfel încât să-L vedem, să devenim asemenea Lui încă din aceasta viață.

Despre drumul spre schimbare vom dialoga mai mult în seara zilei de 17 martie 2017 la emisiunea „Tineri către tineri” la Radio Doxologia, începând cu orele 20.00.

Vă așteptăm cu drag și cu inima deschisă!

Bianca Silvestru, ATOR Iași,
echipa emisiunii radio „Tineri către Tineri”

Suntem și devenim ceea ce gândim, rostim și facem

10 martie 2017 / / 0 Comments

Suntem și devenim ceea ce gândim, rostim și facem. În spatele sunetelor, vibrațiilor, energiilor vitale care formează un cuvânt se află însăși inima noastră, căci limba noastră este vestitorul inimii noastre. Cu toate acestea însă, cu ce se măsoară puterea cuvântului?

Dumnezeu a creat lumea și lucrurile din ea prin rostirea numelor și omul a fost creat cu această putere. Nouă oamenilor, ni s-a încredințat puterea Cuvântului, a cărui măsură este în raport cu credința fiecăruia dintre noi. De aceea rugăciunea vindecă și aduce lumină, iar cuvântul folosit prin viu grai sau prin scriere, trece de la suflet la suflet, de la tată la fiu, din generație în generație, de la popor la popor, din veac în veac, zidind sau dărâmând, întărind sau descurajând, înfrățind sau învrăjbind, ca mărturie bună sau rea, după cum a fost, bună sau rea inima omului care l-a rostit.

Dacă am ști ce putere se ascunde într-un singur cuvânt, poate atunci am păstra tăcerea ani de zile înainte de a ne adresa semenilor noștri, ca în școlile pitagoreice. Rostirea cuvântului declanșează energii și are consecințe nebănuite, întrucât ecoul lui în universul moral este nelimitat.

Aducem, desigur, din neștiință în vocabularul uzual cuvinte atât de grele, încât urmele pe care le lasă în sufletele celor care le primesc, se termină, uneori chiar tragic. Câți copii nu s-au sinucis după ce părinții i-au ocărât atât de tare, încât le-au anulat și demnitate și personalitate? Câte prietenii nu s-au destrămat după ce s-au schimbat cuvinte cu ușurință?

Accesul facil la informație nu este întotdeauna fast și folositor. Presa negativă ce abundă în cuvinte precum: „viol“, „crimă“, „războaie“, „sinucideri“, „conflicte“, „accidente“, „moarte“ îmbolnăvește sufletele sensibile. Cuvintele acestea auzite des, pătrund pe nesimțite în straturile cele mai adânci ale ființei noastre, ne tulbură echilibrul și distrug liniștea din jurul nostru.

Vorba bună însă, aduce iubire și pace și virtute. Oamenii care o primesc devin mai buni. „Vorba dulce, mult aduce”, spune proverbul românesc. Vorba rea și pe cel bun îl face rău iar vorba bună și pe cel rău îl face bun. Cuvântul bun prelungește viața sau, în anumite împrejurări, poate chiar mântui, deoarece cuvântul bun are puterea de a trezi conștiințe și de a inspira la fapta cea bună.

Ne întrebăm fără să vrem: cum ar fi fost lumea noastră fără poezie sau fără șoapte de iubire? Cum ne-am fi putut încuraja, cum ne-am fi împărtășit bucuriile, cum am fi transmis cunoașterea și experiențele?

Cuvintele frumoase „sunt un fagure de miere, dulceață pentru suflet și tămăduire pentru oase“, ne spune înțeleptul Solomon, în Pildele sale (16, 24), iar părintele Dumitru Stăniloae ne învață faptul că vorbirea fiecărui om implică o mare răspundere, căci „cuvântul zidește, dar poate și dărâma în ordinea spirituală a vieții, deoarece prin cuvânt omul devine subiect plin de putere asupra altora“.

Suntem chemați, în fiecare generație să ne alegem cu grijă vocabularul. Medicii ar putea folosi expresia: igienizarea limbajului. Să fim atenți și înțelepți și să scoatem din suflet ceea ce este curat și ziditor. Să mărturisim iubirea și frumosul. „Barometrul inimii omului are însemnate toate gradațiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor” ne spune Sfântul Nicolae Velimirovici. Doamne ajută-ne să alegem cuvântul ce aduce lumină și binecuvântare.

Despre puterea cuvântului va fi emisiunea „Tineri către tineri” din seara zilei de 10 martie 2017 la Radio Doxologia începând cu orele 20.00. Vă invităm să ne ascultați, cu speranța că vom descoperi împreună cum putem face cuvintele noastre să devină ziditoare pentru cei care le aud.

Bianca Silvestru, ATOR Iași,
echipa emisiunii radio „Tineri către Tineri”

© 2024 Tineri către tineri

Theme by Anders Noren — Up ↑